Talent predestinat nepretuirii

Tacerea ii curge pe chipul palid cu urme pictate de dor,
Azi a atins din nou cu amintirea gandurile ce inca mai dor.
Pastreaza pe buze cuvinte mute, chinuite de prea mult sens,
De prea mult timp ascunde ceea ce simte atat de intens…
S-a uitat pe sine insusi in al dragostei infometat infern,
Isi bea cupa de durere din candoarea dorului etern,
Se umpla de rani si de plans in bratele norilor viscosi,
Isi taraie umbra prin lume ascunzandu-si ochii misteriosi.

Intre sufletele lor se intinde un vast teritoriu al absentei,
Tulburand-o in culorile intunericului lasat asupra dorintei.
Ca un leu, furtuna lacoma de spatiu devora departari…
Talentul ei de a iubi o machiaza si o imbraca in dureri.

Sfasiat pana la tipat, talent predestinat pe veci nepretuirii,
Ratacit printre cenusi, in sanul noptii, in ascunzisurile nestirii,
Il poarta ca pe un sarpe al pedepsei in jurul gatului inocent,
O stranguleaza oricand incearca sa uite de nemilosul sentiment.

Vantul fuge peste noapte cu-n sunet metallic de sabii insetate,
Strapungand miracolul zidit intre suflete de dragoste imbatate,
Ea a plecat sa lupte singura in razboiul despre care nimeni nu stie,
Iar celor ce au aflat nu le pasa de se intoarce moarta sau vie.